De anima

O dilemă care îi preocupă pe unii barbaţi este de ce toate (!) femeile se întâlnesc cu baieţii sexi şi răi şi pe cei buni şi …aici lipseşte ceva, ar fi prin analogie să lipsească „non-sexi“, îi folosesc pe post de confidenţi.

Eu cred ca această situaţie este valabilă şi în cazul bărbaţilor (fără să generalizez, dar mizând pe majoritate): „De ce majoritatea băieţilor se întâlnesc cu fete sexi şi rele, iar pe cele „bune“ le folosesc pe post de confidente? Cele „bune“ sunt asexuate?

Fără o definiţie pentru „bun“ şi „rău“ pot doar să încerc sa fac un profil.

Băieţii „răi“ sunt cei care au drept unic scop în viaţă polenizarea. Natura i-a înzestrat cu toate instrumentele necesare şi ei le perfecţionează prin metoda încercare şi eroare, dar fără să dramatizeze eşecurile şi fără să valorizeze prea mult succesele. Pur şi simplu le notează pe răboj. Şi asta deoarece pentru polenizare, nu e nevoie de suflet sau de prea multă minte.

Băieţii buni sunt cei care au ceva mai multă minte şi suflet şi pun preţ pe valoarea umană. Ei, înainte de a poleniza, ştiu că au nevoie de un cuib, stabilitate şi siguranţă. Îşi respectă partenera pentru că îi atribuie valoarea jumătăţii lor. Şi, aşa cum în cursa către ovul, cel mai rapid câştigă, la fel şi aici, cei care o iau pe scurtătură, ajung primii. Aceştia sunt ocupaţi cu “perpetuarea”, ceilalţi sunt ocupaţi cu “evoluţia”.

Cei “răi” (în raport cu aceste repere) sunt cei care, la şcoala nu se sfiesc să ridice fusta fetelor, să încerce să îşi cunoască teritoriile de cucerit. La aceasta fază, băieţii buni se gândesc cu compătimire: “Biata fată, câtă umilinţă!”, habar neavând că ea, fata, este de fapt extrem de încântată că a fost băgată de seamă în sexualitatea ei. Dar pentru că familia şi şcoala o învaţă că sexualitatea este ceva “ruşinos”, ea îşi reprimă aprobarea şi dă fuga să se confeseze…cui? Aţi ghicit! Celui “cuminte şi bun”, care înţelege partea ei raţională, educată, conştientă. Dar subconştientul lucrează neştiut şi impulsurile primare de reproducere o mână să caute iar compania celor “răi”.

Dacă analizăm acest comportament din punct de vedere al piramidei nevoilor lui Maslow, observăm că nevoia de reproducere (sex) este o nevoie fizologică primară, pe când nevoia de securitate este abia pe nivelul următor.

O fată tânără va acorda prioritate absolută unui tip “rău”, care ar putea să îi îndeplinească imediat nevoile primare, în detrimentul unuia “bun”, care ar căuta să o atragă promiţându-i că peste n ani vor avea împreuna o casă, o familie armonioasă, o carieră sigură.

Îmi vine în minte o scenă din filmul “Bedazzled” (Pact cu diavoliţa) cu Brendan Fraser, Elisabeth Hurley şi Frances O’Connor, când Brendan, amorezat la culme de Frances, îi vorbeşte în versuri siropoase despre iubirea lui patetică. Ea ascultă ce ascultă, dar curând începe să dea semne de plictiseală, iar când pe plaja apare o gaşcă de tipi “răi”, genul bikers, pur şi simplu îl părăseşte şi pleacă cu ei, dintr-o dată şi inexplicabil pentru bietul amorez platonic. Pur şi simplu fata şi-a urmat instinctul fără a sta mult pe gânduri.

Şi uite aşa, în viaţă găsim adesea situaţii de genul:

Ea e ademenită de cel “rău”, ramâne gravidă, el o părăseşte, pentru că nu are nici un dram de responsabilitate, apoi ea se trezeşte la realitate din visul de tinereţe (asta numim maturizare), cu poverile maternităţii şi vieţii pe umerii fragili, iar apoi apare el, cel “bun”, care între timp şi-a facut o bază solidă în viaţă, are educaţie, perspective şi o cultură care îi permite să înţeleagă natura umană, prin urmare şi femeile. Are responsabilitate şi capabilitate de a se ocupa de ea.

Prin urmare, “rău” şi “bun” sunt convenţii subiective de a numi tipologii diferite de oameni. Şi dacă “răul” nu ar exista, “bunul” nu ar avea la ce să se raporteze pentru a fi înţeles ca “bun”. Pur şi simplu sunt faţete sau faze ale unor poveşti de viaţă şi de dragoste. Iar povestea de dragoste de la maturitate are un miez care îi dă profunzime şi eu personal o apreciez însutit focului de paie din tinereţe.

Îmi amintesc prima zi de şcoală, emoţia cu care răsfoiam paginile colorate ale abecedarului, cu care alăturam beţişoarele sau cu care foşneam hârtia creponată.

Peste ani, îmi amintesc prima zi de liceu, mândria de a intra într-un colegiu cu nume de Sfânt.

Îmi amintesc şi prima zi de facultate – ce impunatoare erau amfiteatrele uriaşe faţă de clasele de liceu.

Nu ştiu cum, dar toate astea se amestecă în ceea ce devenim.

Am auzit de nenumărate ori: cât din ce înveţi la scoală îţi foloseşte în viaţă? Prea puţin, susţin acei ce pun această întrebare. Dar ei se referă doar la partea de informaţie. Nu despre asta vreau sa vorbesc aici, pentru că nu acesta este meritul definitoriu al şcolii. Pentru asta e suficient sa dai „search” pe Google.

Vreau să vorbesc despre rolul şi meritul de modelare socială al şcolii. Mai puternic şi mai profund decât al familiei, prin avergură, durată, multitudine de situaţii, realism, disciplină.

Şcoala este este pepiniera în care suntem sădiţi, stropiţi, tunşi aidoma, crescuţi dirijat şi dezrădăcinaţi apoi pentru a fi resădiţi în viaţă.

Aici ne formăm deprinderile de a interacţiona cu ceilalţi, de a ne supune sau a ne răzvrăti, de a suporta umilinţele primare necenzurate ale copilăriei, de a ne adapta constrângerilor profesorilor, stressului temelor, deprindem punctualitatea şi valoarea orei, învăţăm să negociem, prima oară sandvişurile sau caietele de teme, ulterior, primele întâlniri în parc cu colegii sau colegele de clasă, pe care începem să îi vedem altfel, învăţăm tandreţea.

Învăţăm să ajutăm şi să ne lăsăm să fim ajutaţi. Învăţăm să simulăm şi să disimulăm, construindu-ne şi probând măştile pe care urmează să le purtăm în lume.

Învăţăm să depăşim frustrările, făcând faţă nedreptăţilor unor note prea aspre sau dimpotrivă, să ne bucurăm că am fost apreciaţi şi să ne creştem astfel motivaţia de a învăţa mai bine şi a ne creşte performanţele.

Învăţăm să lucrăm individual şi în echipă, să ne dezvoltăm capacitatea de a munci împreună pentru a realiza o idee comună. Aceasta va fi ulterior, într-o organizaţie, calitatea ce va permite unor oameni obişnuiţi să atingă rezultate neobişnuite.

La şcoală ne dezvoltăm abilităţile de comunicare – prin analiza atentă a tipologiei individuale şi a personalităţii colegilor şi găsirea unor metode optime de comunicare interpersonală. Învăţăm să soluţionăm posibilele conflicte, să le evităm sau să le facem faţă.

Învăţăm să ne monitorizăm propriile realizări, să cerem şi să oferim feedback.

Şcoala facilitează formarea unor practici de muncă eficace – prin învăţare, modelare, responsabilizare şi construirea unei atitudini pozitive faţă de succes şi eroare.

Şcoala asigură accesul la idei şi informaţii în mod echitabil dar şi ierarhizat, stimulând competiţia pozitivă.

Şi nu în ultimul rând, în afara acestor lucruri de care nu suntem mai deloc conştienţi la vremea respectivă şi care nu prea ne interesează, şcoala este minunată pentru că acolo sunt prietenii noştri, cei asemenea nouă, cu care ne putem juca, sau povesti despre modă, flori, fete, filme sau băieţi. In real life!

Recent, într-un context de dezvoltare personală, iar cei ce cunosc asta ştiu că ascute la maxim conştiinţa, iar cadrul este extrem de securizat, am fost puşi în situaţia de a alege un partener de lucru conform unui foarte complicat algoritm de alegere. În esenţă, un subtil joc de a nota două preferinţe, a încerca să îţi vinzi calităţile pentru a fi ales, a te prezenta în faţa celui pe care urma să îl refuzi şi să te scuzi cu câteva cuvinte simple dar clare, “am ales sa lucrez cu altcineva” şi într-un final, să rămâi în cercul din ce în ce mai restrâns al celor nealeşi.

Am trecut în câteva minute printr-o paletă atât de largă de emoţii, sentimente şi gânduri, încât s-a iscat ceva ca o furtună de vară cu descărcări electrice, grindină şi averse, dar în final am simţit un aer proaspăt şi răcoros.

Surprinzător pentru mine, am fost abordată prima, de persoana pe care dorisem să o pun prima pe lista preferinţelor mele şi nu am facut-o, crezând ca va fi prea populară şi disputată ca să am vreo şansă la ea. Puteam să o refuz, facând jocul mai dificil, şi să îmi încerc norocul la preferinţele din listă, dar nu am facut-o. Atunci am expus motivele sus-menţionate dar am realizat ulterior ca pe undeva era un sâmbure de teamă:

Mi-era teamă să pierd şansa de a fi aleasă, mi-era teama să nu fiu respinsă de cei pe care aş fi putut să-i abordez, mi-era teamă să nu fiu suficient de convingătoare în a-mi prezenta calităţile. Am acceptat alegerea altcuiva, uşurată şi încântată. Repurtasem o mică victorie.

Pe câmpul de luptă “ostilităţile” însă, continuau la foc automat. Respingeri, reveniri, alegeri, explicaţii, umerii lasaţi ai celor “învinşi”, zâmbetele relaxate ale celor aleşi, dilemele celor care aveau de ales. Ultimele două persoane, cele cărora destinul nu le-a dat posibilitatea de a alege erau extrem de tensionate şi agresive una cu cealaltă, parcă încercând să răzbune lipsa alegerii.

Tensiunea se simţea în aer şi tema a revenit ulterior în discuţie.

Aşadar, de ce ne temem de alegere?

În egală măsură de a alege şi de a fi aleşi?

De unde vine disconfortul acesta psihic al alegerii? Dar frustrarea lipsirii de posibilitatea de a alege?

Mulţi au încercat să explice că aveau senzaţia ca a declina alegerea cuiva putea răni sau fi interpretat ca o lipsă de respect, ca o jignire. Nimeni nu a luat-o pur si simplu, ca o simplă diferenţă de potrivire.

Facem alegeri în fiecare clipă. Alegem din mai multe posibilităţi nu neapărat pe cea mai buna la modul obiectiv, ci pe cea care ni se pare nouă cea mai bună, mai potrivită cu felul nostru de a vedea lucrurile. In esenţă nu atât alegerea, cât constrângerea de a te expune public, de a-ţi asuma responsabilitatea alegerii, fără posibilitatea de a te strecura nevăzut, face atât de grea alegerea.

În viaţa de zi cu zi, alesul şi nealesul arareori stau faţă în faţă, iar alegătorul nu se simte dator să se scuze sau să se explice, iar motivaţia interioară a alegerii sale îl face să nu simtă vreun regret pentru cel respins.

Într-un cadru situaţional creat, dintr-o dată apare culpabilitate, frustrare, jenă.

Cred că toate acestea sunt urmarea impunerii alegerii făţişe, responsabilizării, menţinerii contactului onest cu non-alesul, mobilizării forţate a resurselor de etalare, refuzului de a face o acţiune, alegere sau respingere, ce determină o atitudine pasiv-agresivă, în cazul ultimilor rămaşi.

Deşi a fost o situaţie dificilă, meritul ei a fost de a ne pune serios pe gânduri şi a ne întreba daca nu cumva şi în viaţa reală am putea face alegeri mult mai responsabile şi pe care să ni le asumăm deplin, dacă ne-am cultiva onestitatea, curajul, grija, nu atât faţă de sentimentele rănite ale respinsului cât  faţă de nevoile noastre reale, şi în acelaşi timp respect pentru capacitatea matură a celuilalt de a face faţă respingerii.

Gustul…acest simt destul de ignorat, fară de care putem trăi absolut onorabil, fără asistenţă şi fără ca cineva sa bage de seamă…din colţişorul lui nebănuit începe să ţeasă intrigi.

Sediul lui, locul unde şi-a declarat adresa de corespondenţă, este gura. Atât şi nimic mai mult!

Fiecare papilă gustativă, pion de atac sau apărare, are misiunea ei precisă: înarmată cu o stampiluţă minusculă, amuşină ce introducem în gură şi dă verdictul: Dulce! Sărat! Acru! Amar! DAAS..DSAA…ASAD.. şi tot aşa, de câte ori le dăm de lucru. Cu toate acestea, combinaţiile pe care le pot face aceste 4 elemente simple, asemenea nesfârşitului lanţ ADN, sunt virtual infinite. Sau practic, extrem de multe.

Omului i-au fost date măsuri precise ale simţurilor, pe scara evoluţiei sale, în locul precis al lanţului său trofic. Ca prădător mediocru, simţurile sale sunt la fel de mediocre. Dar natura i-a dat un al n-lea simţ (omul, daca are nevoie de ceva, inventează, inclusiv simţuri: al “şaselea simţ”, bunul simţ…): simţul subtil al superiorităţii. Nu contează că mirosul câinilor spre exemplu este de mii de ori mai dezvoltat decât al omului. Ceea ce contează cu adevărat este că omul poate folosi acest miros canin în folosul său, ceea ce probabil alte specii nu vor reuşi niciodată. Nu contează că, deşi are o paletă a simţului gustativ mai largă decât a omului, câiinele mănâncă doar oase şi resturi, contează că omul şi-a creat pentru simţurile sale, aşa reduse cum sunt, meniuri sofisticate pe care poate nici nu le percepe întreaga aromă şi varietate.

Cuvintele înglobează în ele un gust imaginar şi astfel, citirea unei cărţi de bucate poate produce salivaţie. Creierul uman răspunde la imaginarea gustului descris prin combinarea unor ingrediente cunoscute şi necunoscute.

Şi miraculos, acest minunat simţ care dă savoare vieţii şi face din hrănire un adevarat ritual ne face şi socialmente diferiţi. Frecventăm localuri diferite în funcţie de preferinţele culinare. Filozofia de viaţă îi împinge pe unii către restaurante sofisticate, unde nu cantitatea este importantă, ci calitatea, puritatea sau armonia gusturilor; pe alţii, care acordă prea puţină importanţă acesui aspect, tinde să îi uniformizeze în clasa mediocră a fast – food-urilor clădite pe principii de profit si medie statistică a gustului comun.

Gustul a transcendat graniţele sale orale şi a devenit un sinonim pentru „preferinţă”, pentru „stil”, pentru „calitate”.

Este pe gustul meu, adică se acordează cu preferinţele mele, îmi place.

Este de bun gust, spunem despre o persoană sau un obiect care, dintr-o anumită perspectivă, subiectivă şi modelată socio-cultural –în special de modă, este frumoasă/frumos, bună/bun, de calitate, stilată/stilat, în armonie desăvârşită cu ea/el însuşi.

Este de prost gust, spunem când ne manifestăm dezgustul sau repulsia faţă de calitate îndoielnică, falsitate, artificial, „plastic”, kitsch.

Gustul este un amestec de înnăscut şi dobândit prin educaţie, modă, cultură. Ne plac lucruri total diferite de părinţii noştri şi poate este un semn al evoluţiei aici. A avea alte gusturi este un motor pentru a merge mai departe, în căutarea „gustului pierdut”.

A avea aceleaşi gusturi este un bun motiv pentru două persoane să aibă o grămadă de subiecte comune de conversaţie sau activităţi comune. Este o premisă pentru o înţelegere armonioasă, deasupra cuvintelor. Gustul şi gusturile sunt cele care aglutinează anturaje şi tot ele destramă relaţii premature/imature.

A încerca să intri în dispute pe acest teritoriu minat al gusturilor, înseamnă să porţi o bătălie dinainte pierdută. Gusturile nu se pot schimba decât în măsura în care există latente în noi înşine şi aşteaptă momentul prielnic să fie descoperite şi să fie „cultivate”.

A semana o sămânţă pe un teritoriu sterp e pierdere de timp. Cu siguranţă, a cunoaşte şi considera cu responsabilitate gusturile cuiva este absolut necesar când relaţia contează.

Altfel… De gustibus non est disputandum.

Dacă ar fi fost un anunţ publicitar, ar fi sunat aşa:

“Povestea ta aici – 15X20 cm, preţ per cmp: sunaţi la:…”

Dar cum nu este, puteţi scrie cu încredere poveştile voastre, asa cum vă vin ele în minte, libere, neconstrânse.

Repovestite, vor avea în încărcătura lor  subiectiv – emoţională o parte din tensiunile eliberate din voi. Şi poate, spuse altora, vor lumina precum stelele şi alte ceruri înnorate si plânse. Şi poate cerul vostru se va însenina la rându-i.

Astept povestile voastre la adresa:  contact@luminita.dolghin.ro

Spor la scris!

Din nimic, uite cum iese de “sub tipar” prima pagină!

Avem de spus ceva, pac, ne punem sufletul pe tavă. Sau, ideile despre cum să facem o lume mai bună…hm, a lor? sau a noastră?

Încercăm să adunăm experienţe, poveşti, amintiri, păreri…sa umplem o cupa cu speranţă şi să o bem împreună.

Putem încerca să ne cunoaştem mai bine, pe noi înşine şi apoi, pe ceilalţi. Putem încerca să înţelegem ce spun cuvintele şi mai ales, ce spun privirile, gesturile, tăcerile.

Suntem singuri sau suntem într-o relaţie. Poate ne dorim mai mult. Poate ne suntem suficienţi. Poate am avut, dar am pierdut şi vrem sa stim de ce.

Pentru orice există un răspuns. Sau, macar o întrebare. Întrebarile puse sunt premisa raspunsurilor. Nu vă fie frică să puneţi întrebări. Copiii mici cunosc lumea prin întrebări. Poate e timpul să testăm şi noi, ca adulţi această simplă metodă. Iar cei ce răspund, marea masă amorfă, au o mare calitate: suma răspunsurilor subiective fac un posibil răspuns obiectiv. Luaţi-l de bun!